N`o sa moara far` de el.

Om nebun, sunt singura intr-un loc pustiu si departat : in viata mea. Triste seri . Taci si-astepti , si pleci apoi, si revii indata. De`abia se inserase si locul e gol. Doar clipocitul apei se mai auzea vag, incet, lin. Pentru ca apa nu priveste in urma. Ea merge inainte, si aduna lacrimile si sudoarea oamenilor care-i intalneste in cale. Lumea priveste de pe un piedestal inalt, si totul li se pare mic. A pierit ucisa de vorbele si rautatea lor. Si nimeni nu si-a dat seama. Geme, urla si tuna, pentru ei e liniste .Dupa ceremonia dulcetilor si a linguselilor se trezesc nenorocitii ca si cum nu s-ar fii intamplat nimic. Ma grabesc in a sfarsi acest tablou, pentru ca deschide imagini zdrobitoare. Da`mi voie a`mi dezvalui ideea, sau mai bine zis a spune ceea ce cugetam intr-o seara, cand ma aflam la apusul soarelui . Si daca dupa trecut putem judeca viitroul , sa ne intorceam cu cateva clipe in urma si sa ne asezam intr-un cerc. Iar in fiecare colt, sa se aseze cate un suflet. O privire asupra starii noastre, a ceea ce tindem sa devenim .O vad intristata. Poate ca nu a dormit toata noaptea. Are ochii rosii. A stat pe ganduri . Are o minte cruda, si isi astampara indemnul ce`l are catre condei. Se inveleste in intuneric, si se racoreste cu aerul de iarna din inceput de dimineata. E coplesita de valuri de regrete. E mai diferita decat ceilalti? Au uitat sa treaca si pe la ea cu un pahar de fericire, sau simplul motiv ca oamenii sunt inegal valorici de la caz la caz explica de ce niciodata ea nu rade. Adevarat , dar unii isi pierd puterea si nu mai ajung la capat.Dar nimeni nu-si bate capul, deci nimeni nu are cuvant. Este o fiinta neinteleasa, cenusa a sentimentelor, renaste si se-nalta deasupra lor. "Natura a lasat oamenii meniti a trece necunoscuti pe calea vietii. Toata misiunea lor e sa rasadeasca cateva flori in drumul lor."Insa mania ei cea vatamatoare e ca nu a reusit decat sa puna in vaza un manunchi de buruieni.